„Palatul Culturii din Iași a fost finalizat în 1925, iar jumătate din el a fost construit pe fundația de piatră a vechiului palat administrativ. Cealaltă jumătate din clădire a fost ridicată fără fundație subterană, doar pe un «pat» de pământ bătătorit”, ne-a spus un muzeograf al Palatului. În această parte a clădirii au apărut fisuri mari în zidurile interioare, dar și în zona ferestrelor de la fațada principală, spre bulevardul Ștefan cel Mare.
Palatul Culturii a fost ridicat între anii 1906 și 1925, fiind inaugurat oficial pe 11 octombrie 1925. Proiectul îi aparține arhitectului Ion D. Berindei (I.D. Berindey), unul dintre cei mai proeminenți arhitecți români ai începutului de secol XX, format la școala pariziană. La realizarea planurilor au colaborat și arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerchez. Stilul arhitectural adoptat este neogotic (neogotic flamboaiant), Palatul fiind considerat ultima mare expresie a romantismului în arhitectura oficială din România. Clădirea impresionează prin fațadele cu elemente heraldice și decor gotic (arcade ogivale, statui de arcași, creneluri) și prin turnul central cu ceasornic ornat cu vitralii reprezentând zodiacul.
Construcția a traversat evenimentele tumultuoase ale epocii. Demolarea vechiului palat domnesc de pe amplasament a început în 1906, iar lucrările de reconstruire extinsă au debutat efectiv în 1907. Edificarea a fost întreruptă de Primul Război Mondial, prelungindu-se pe durata a aproape două decenii. Palatul, finalizat în 1925, a servit inițial drept Palat Administrativ și de Justiție, fiind transformat în 1955 în Palatul Culturii, sediu pentru muzeele și instituțiile culturale ale Iașului.
Materiale de construcție și structură de rezistență
Deși are un aspect neo-medieval masiv, Palatul a beneficiat de soluții tehnice moderne la vremea sa. Pereții și elementele decorative imită piatra cioplită, însă blocurile masive de piatră au fost înlocuite cu materiale mai ușoare și mai ieftine – în principal zidărie din cărămidă și materiale compozite. O inovație notabilă o reprezintă utilizarea materialului brevetat de inginerul Henri Coandă, numit „bois-ciment” sau rumbeton – un amestec de ipsos, clei și ciment care imită textura și rezonanța lemnului de stejar. Acest material a fost folosit la lambriurile care decorează săli precum Sala „Henri Coandă”, conferind aspect de lemn sculptat, dar având rezistența și durabilitatea betonului.
Structura de rezistență a clădirii este realizată, în principal, din zidărie portantă (pereți groși din cărămidă), sprijinită pe temelii din piatră. Inițial, planșeele ultimului etaj erau din lemn; în anii 1970, acestea au fost înlocuite cu planșee din beton armat, integrate în plase de oțel. Modernizarea planșeelor superioare a crescut rigiditatea ansamblului – fapt dovedit la cutremurul din 1977, când noul planșeu de beton a funcționat ca o „cheie de boltă” care a ținut clădirea, deși au suferit avarii planșeele inferioare și ornamentațiile fragile. Încă de la inaugurare, Palatul a fost dotat cu instalații avansate pentru acea epocă: iluminat electric, sistem de încălzire centralizată cu aer (prin ventilație pneumatică cu termostate), aspiratoare centralizate și un sistem de ventilație – toate deservite de mașinării aflate la subsolul clădirii.
Fundații vechi sau noi? Construirea pe ruinele Curții Domnești
Amplasamentul Palatului este încărcat de istorie. Edificiul actual a fost ridicat pe locul fostei Curți Domnești medievale, menționată documentar din 1434. Sub Palatul Culturii se găsesc ruinele și pivnițele vechilor palate domnești ale Moldovei – un adevărat strat arheologic peste care s-a construit noua clădire. Contrar presupunerilor de la începutul secolului XX, Palatul Culturii nu are la bază „temelii antice” integrale, însă se înalță în mare parte peste ruinele fostelor construcții domnești, ale căror ziduri au fost parțial incorporate. Arhitectul Berindei a valorificat segmente din fundațiile vechiului palat neoclasic (construit de voievodul Alexandru Moruzi în 1806-1812 și refăcut de Mihail Sturdza în 1841-1843), demolat în 1904. Practic, planul noului palat a urmărit în linii mari conturul vechii reședințe, păstrând bucăți de fundații și chiar porțiuni din zidurile inițiale la nivelul parterului și etajului.
„Arhitectul Ion Berindey a încorporat în Palatul de azi mult mai mult decât se credea – alături de segmente din fundații, o bună parte din zidurile inițiale au fost păstrate”, notează istoricul Laurențiu Rădvan. Astfel, Palatul Culturii de astăzi poate fi privit ca o continuare a palatului domnesc, construind peste trecut și integrându-l structural.
Totuși, extinderea suprafeței clădirii a necesitat și fundații complet noi pentru corpurile adăugate față de vechiul palat. În planul de la 1906-1907 s-a prevăzut mărirea clădirii, adăugându-se aripi noi pentru creșterea funcționalității. Zonele nou construite au fost așezate pe fundații proaspăt turnate, adaptate solului din perimetru, însă legătura dintre aceste fundații noi și segmentele vechi a reprezentat o provocare inginerească. Diferențele de structură și de comportament dintre vechile zidiri (reamenajate) și noile elemente puteau genera tensiuni interne în structură.
Legenda celor „365 de camere” – conform căreia palatul ar avea câte o încăpere pentru fiecare zi a anului – provine chiar de la vechiul palat al lui Moruzi. Palatul Culturii moștenește această legendă, deși în realitate clădirea are aproximativ 298 de încăperi, însumând circa 36.000 m². Dintre acestea, la inaugurare, 40 de camere erau destinate personalului Tribunalului și existau câteva încăperi la demisol folosite pentru detenția temporară a deținuților aduși la procese. Așadar, clădirea dispunea parțial de pivnițe/demisubsol (în zonele cu funcțiuni judiciare), în timp ce alte părți nu aveau subsol deloc.
Partea construită fără fundație subterană – explicații tehnice
O particularitate importantă a Palatului Culturii este că unele zone ale clădirii nu dispun de subsol. Practic, segmente din construcție au fost realizate fără o fundație adâncă sau pivnițe dedesubt, pardoselile parterului fiind așezate direct pe terenul natural sau pe umplutura depusă peste ruine. Această alegere, posibil dictată de prezența vestigiilor arheologice sau de considerente economice la acea vreme, a avut consecințe tehnice în timp. Zonele fără subsol au suferit tasări ale terenului și deformarea pardoselilor, deoarece stratul de pământ de dedesubt s-a compactat neuniform sub greutatea clădirii. Primele semne s-au văzut sub forma fisurilor și denivelărilor în pardoseli din acele încăperi situate direct pe sol.
VIDEO: Jurnaliștii Xpress au filmat crăpăturile zidurilor interiorului Palatului Culturii
În cadrul lucrărilor moderne de restaurare, inginerii au trebuit să intervină tocmai în aceste zone. S-a procedat la consolidarea pardoselilor fisurate din spațiile fără subsol prin realizarea unui strat de bază foarte bine compactat sub ele. Practic, s-a decopertat pardoseala, s-a adăugat material de umplutură (balast, nisip stabilizat) compactat mecanic pentru a crea un pat uniform și solid, apoi s-a refăcut pardoseala. Această soluție a urmărit să prevină pe viitor tasările diferențiate ale terenului sub porțiunile fără fundație adâncă.
Absența fundațiilor continue în anumite părți explică de ce clădirea a manifestat vulnerabilități locale. Este foarte probabil ca aripa sudică și o parte din aripa estică – zone adăugate față de vechea construcție – să fi fost construite fără pivnițe, de aici necesitând consolidări timpurii. De altfel, încă din 1935 (la doar un deceniu după inaugurare) s-a intervenit pentru consolidarea fundațiilor în colțul de sud-vest și sud-est al Palatului, semn că acele porțiuni, posibil fără temelie suficient de solidă inițial, intraseră în suferință structurală.
Apariția fisurilor în ziduri: primele semne și degradări ulterioare
Problemele structurale ale Palatului Culturii au apărut relativ devreme, în contextul unor factori precum imperfecțiuni ale fundațiilor și cutremurele majore care au afectat regiunea. Primele fisuri notabile au fost semnalate în anii 1930. În 1935, autoritățile au fost nevoite să consolideze fundațiile colțurilor sudice ale clădirii, indiciu că apăruseră tasări și crăpături în acea zonă. Aceasta a fost prima intervenție importantă de salvare a monumentului, la doar zece ani după finalizare.
Ulterior, cutremurul vrâncean din 10 noiembrie 1940 (magnitudine 7,4) a lovit și el Iașul, provocând noi degradări structurale Palatului. Documentele consemnează că, în anii ce au urmat, s-au observat fisuri și deteriorări, motiv pentru care între 1953-1977 s-au efectuat mai multe lucrări de reparații capitale și consolidări parțiale. Totuși, aceste intervenții nu au acoperit integral nevoile clădirii, iar unele probleme au rămas latente.
Cutremurul din 4 martie 1977 (magnitudine 7,2) a reprezentat un moment critic. Seismul a produs avarii serioase: potrivit specialiștilor Ministerului Culturii, s-a constatat „ruperea zidului longitudinal al aripii de est de structură până la nivelul planșeului, fisuri și crăpături în arce, bolți și zidărie, fisuri ale golurilor modificate, fisurarea ornamentației din ipsos, deformări și deplasări la șarpantă”. Cu alte cuvinte, un perete portant longitudinal din aripa estică s-a fisurat pe toată înălțimea, bolțile și arcele decorative au crăpat, unele goluri de uși sau ferestre s-au deformat, iar structura acoperișului (șarpanta din lemn) s-a mișcat, afectând stabilitatea.
Gravitatea acestor fisuri a impus acțiuni urgente: s-au consolidat arcele și plafoanele, s-au refăcut zidurile cel mai puternic afectate și s-au reparat ornamentele și stucaturile căzute. Trei dintre turnurile Palatului au trebuit și ele consolidate între 1977 și 2000 – în special turnul de sud-est (deasupra fostei Biblioteci „Gheorghe Asachi”) și cel de sud-vest – care suferiseră deplasări și crăpături la baze.
În pofida intervențiilor punctuale, clădirea a rămas vulnerabilă. Cutremurul din 30 august 1986 (magnitudine 7,1) a accentuat fisurile existente și a generat altele noi: au reapărut degradări la pereți, tavane și elemente ornamentale deja slăbite. Practic, problemele structurale s-au agravat în timp, multe reparații fiind oarecum „cârpeli” temporare. Până în anii 2000, Palatul a trecut prin „86 de ani de cârpeli”, după cum remarcau cu ironie specialiștii, succesiunea de intervenții parțiale nereușind să-i redea integral robustețea.
Restaurarea din 2008–2016 și fisurile recente
Situația a impus conceperea unui proiect major de restaurare și consolidare abia în ultimul deceniu. Începând cu 2008, s-a derulat un amplu șantier de reabilitare, cu fonduri europene, care a vizat ansamblul Palatului Culturii. Acest proiect, finalizat în 2016, a fost primul care a abordat integrat toate problemele structurale și de patrimoniu ale clădirii, după decenii de reparații fragmentare.
Elementul central – Turnul cu Ceas, înalt de 55 m – fusese omis de la finanțare în proiectul de consolidare, deși suferise și el de pe urma seismelor. Ulterior, însă, s-au găsit soluții de consolidare și pentru turn, integrate pe parcursul șantierului.
După redeschiderea Palatului în 2016 (după un șantier de restaurare de aproximativ 23 milioane de euro, cofinanțat prin fonduri europene), clădirea părea readusă la o stare optimă. Cu toate acestea, la un an de la reinaugurare au fost observate mai multe fisuri fine apărute atât în pereții interiori, cât și pe fațadele exterioare. În mai 2017, presa locală relata că „au apărut fisuri la Palatul Culturii, clădire inaugurată anul trecut, după ce a fost restaurată”, menționând crăpături vizibile în diverse zone ale ferestrelor fațadei.
Autoritățile au reacționat: Ministerul Culturii a dispus o expertiză tehnică a acestor fisuri, aflându-se încă în perioada de garanție a lucrărilor de restaurare. Concluzia preliminară comunicată oficial a fost liniștitoare: „cel mai probabil, micile crăpături vizibile atât în interiorul, cât și în exteriorul clădirii sunt doar de suprafață, fără ca structura de rezistență să fie afectată”.
Cu alte cuvinte, experții ministeriali au apreciat că este vorba despre microfisuri superficiale în tencuială și finisaje, cauzate de contracții ale materialelor sau ajustări minore, și nu despre fisuri structurale grave.
Cauzele fisurilor: solul, fundațiile, vibrațiile și traficul
Cauzele apariției fisurilor în zidurile Palatului Culturii sunt complexe și interconectate. Totuși, există o listă de factori principali identificați de specialiști.
Calitatea solului și tasările diferențiate: construirea parțial pe ruine și pe teren reamenajat a dus la zone cu rezistență inegală sub clădire. O parte a Palatului se sprijină pe fundații vechi (ziduri și pivnițe din secolele XVIII–XIX) care, la rândul lor, sunt așezate pe pământ posibil afânat după demolarea vechiului palat. Alte părți sunt pe fundații noi, adâncite diferit. Această situație a favorizat tasări neuniforme ale terenului sub clădire – unele segmente de zidărie au coborât imperceptibil în timp față de altele, generând tensiuni și fisuri. Lipsa subsolului în anumite zone a agravat problema: acolo, pardoselile pe pământ au „căzut” ușor odată cu compactarea naturală a solului, provocând crăpături în pereții despărțitori și în finisaje. Altfel spus, absența unei fundații continue sau a unui radier general a lăsat clădirea expusă deformărilor diferențiale ale terenului de fundare.
Structura parțial încorporată a vechilor ziduri: Ion Berindey a integrat fragmente din vechea construcție în noul palat. Dacă aceste fragmente (fundații sau ziduri) aveau deja microfisuri ori mortar slăbit de incendii și de vreme, ele au putut constitui puncte slabe în noua structură. Orice forță – cutremur sau vibrație – s-a concentrat în aceste discontinuități, ducând la propagarea fisurilor de la vechiul nucleu spre noile părți.
Cutremurele majore: zona Iașului resimte efectele cutremurelor vrâncene. Seismele din 1940, 1977, 1986 și 1990 au supus Palatul unor solicitări dinamice intense, pentru care clădirea – concepută la 1900, înaintea codurilor seismice moderne – nu fusese proiectată explicit. La fiecare dintre aceste cutremure s-au produs fisuri noi sau s-au redeschis cele vechi, fiind necesare reparații. Cutremurul din 1977, în particular, a provocat cele mai dramatice avarii structurale documentate, fracturând ziduri portante și bolți. Mișcările seismice repetate au slăbit în timp zidirile și au dislocat elemente decorative, creând un cumul de microfisuri ce au necesitat consolidări.
Vibrațiile antropice (zgomot și trafic): Palatul Culturii, deși masiv, este sensibil la vibrații de joasă frecvență. Concertele în aer liber organizate în imediata vecinătate au generat unde seismice locale: bass-ul puternic și boxele de mare putere au produs micro-tremurături care au vibrat ferestrele și vitraliile delicate ale clădirii. Experții au identificat anumite frecvențe „critice” (10–20 Hz, 50 Hz, 86 Hz) care pot intra în rezonanță cu elementele Palatului, punându-le în pericol. Fisurile din Turnul cu Ceas și vibrația candelabrelor în timpul concertelor confirmă impactul real al poluării fonice asupra structurii.
În plus, traficul rutier greu sau circulația tramvaielor din apropiere (pe străzile laterale) pot induce vibrații continue în sol. Deși centrul Iașului a fost parțial pietonalizat, ocazional vehicule grele tranzitează zona Palatului. Reprezentanții muzeului au atras atenția că vibrațiile provenite de la orice sursă – concerte sau trafic – pot, în timp, afecta integritatea clădirii și a patrimoniului mobil din interior.
Ca urmare, s-au impus deja restricții temporare de trafic în preajma Palatului când au loc evenimente (inclusiv devieri de tramvaie), iar pe termen lung se dorește protejarea monumentului de șocuri vibraționale.
Factori de mediu și erori istorice de construcție: umiditatea excesivă a solului și infiltrațiile au reprezentat un factor agravant. În timpul lucrărilor recente s-a constatat că apa infiltrată de-a lungul deceniilor în zidăriile de la parter a contribuit la slăbirea mortarului și la apariția fisurilor – fenomen remarcat la decopertarea pardoselilor, unde umiditatea afectase structura de lemn și de cărămidă.
De asemenea, unele intervenții necorespunzătoare din trecut au avut efect negativ: de exemplu, reparațiile din anii 1968–1970 au fost făcute cu metode „agresive”, care au distrus părți din decorațiunile originale și, posibil, au alterat coeziunea unor elemente structurale. Lipsa unei întrețineri periodice, în anii în care clădirea s-a degradat (de exemplu după 1990), a permis ca mici fisuri să se extindă.
Surse de documentare: Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași (palatulculturii.ro), primaria-iasi.ro, umpcultura.ro, adevarul.ro, info-sud-est.ro, ziaruldeiasi.ro, libertatea.ro, documentație tehnică UMP Cultura.
Articol redactat de Doru Mihuleac
CITIȚI ȘI
